duminică, 31 iulie 2016

Cum am câștigat un stagiu la un cabinet de avocați de prestigiu în Franța

Astăzi vorbim despre Franța, studenție si oportunități.

Înainte ca să vă spun cum am câștigat un stagiu de practică la un cabinet de avocatură de prestigiu în Franța, voi descrie diminețile proaspete petrecute în trenuri, cu ziare și croissante franțuzești.

Timp de 3 săptămâni, am făcut un stagiu de practică în Colmar, oraș foarte frumos, situat la 74 km de Strasbourg, în estul Franței, la hotar cu Germania. Ceea ce ar merita să descriu, cu delicatețe, despre toată această experiență, va fi întins pe pagină, mai jos.

În principiu, aerul franțuzesc se dovedește a fi unul ospitalier si foarte respectuos! Din acest considerent, mediul în care m-am aflat pe toată durata stagiului, a fost unul cald, personalul fiind constituit din 3 avocați și 2 secretari. Toți avocații reprezintă părțile în fața Curții de apel din Colmar, care este cea mai mare jurisdicție din regiunea Alsacia. (În total, Franța numără 18 regiuni din 1 ianuarie 2016). Este vorba despre o jurisdicție de gradul II din ordinea judiciară a sistemului francez, care urmează după prima instanță (tribunale) și precedă Curtea de casație (cea mai înaltă jurisdicție a organizării judiciare din Franța).

În continuare, propun o descriere atât concretă, cât și succintă, a experienței în cauză.

     1. Ce am făcut în cadrul stagiului.

Primo, activitatea mea s-a axat pe analiza și decorticarea diferitor dosare de natura dreptului obligațiilor (materie bancară/comercială/responsabilitate contractuală), dreptului familiei, dreptului muncii (de exemplu, relațiile dintre angajatori și angajați cu prezența regimului de garanție a salariilor) și altele. Această operație individuală era urmată și susținută de către discuții conviviale cu avocatul – Maître de stage, o Doamnă extraordinară cu o experiență de peste 25 de ani, care m-a luminat și mi-a explicat, minuțios, detalii, principii și excepții ale dreptului francez. Salut și apreciez această răbdare și voință, pentru că, mai povestesc și alți studenți, că nu toți sunt tratați așa cum ar trebui la locul de stagiu.

Secundo, am făcut cercetări juridice pentru rezolvarea câtorva cazuri în curs, după care le prezentam avocatului și le discutam. Sursele juridice le prezint dihotomic: pe o platformă online la care am acces gratuit grație faptului că sunt studentă la Universitatea din Strasbourg, și în reviste juridice actualizate periodic, prezente în biblioteca cabinetului.

In fine, prezența la Curtea de apel și ghidarea de către toți 3 avocați ai cabinetului, a contribuit foarte mult la întărirea cunoștințelor, în special, cu referire la procedura în instanță. Am avut acces la procese interzise publicului, la ședințe ale avocaților Curții conduse de magistrați și la biblioteca Curții rezervată doar pentru avocați și magistrați. Am asistat la procese atât simple, cât și complicate deschise cu 8 ani în urmă, și cu dezbateri de 3 zile în continuu.

     2. Care a fost atitudinea personalului față de mine.

Înainte de a merge la stagiu, un prieten, în glumă, îmi spusese că voi face cafea în cabinet. În sens că tinerii studenți nu prea sunt puși la muncă, ci din contra, sunt solicitați la nimicuri și cafele.

Să vă povestesc că Doamna avocat m-a invitat la restaurant italian să luăm prânzul împreună cu o altă avocată din cabinet. Avea grijă de mine să nu mă pierd prin Curte și nici prin oraș. Și sincer, mă simțeam incomod când secretara mă întreba „Vous voulez un petit café, Tatiana?”.

     3. Cum am câștigat stagiul.

Mergeam prin holul facultății într-o zi și la o masă era un stand ELSA (The European Law Students’ Association), cu o prezentare de stagii. Mă apropii să văd ce se petrece și acolo îmi propune să particip la un quiz juridique, informându-mă că unica persoană câștigătoare a acestui mic concurs, va face un stagiu la Colmar. 

Niciodată să nu subestimați valoarea glumelor. Că și eu am participat la concurs dintr-o glumă.

                 
 Your voice can change the world!



sâmbătă, 31 ianuarie 2015

De ce să preferăm caracterizarea personajelor

     De ce e bine să conștientizăm utilitatea exercițiului (bun sau rău, ușor sau dificil) de caracterizare a personajelor literare, propus în corelație cu dorința arzătoare a ceea ce se numește curriculum și capacitatea liceenilor. Dincolo de faptul că, aparent, poate părea un exercițiu de umplutură a tiparului cu note, acesta dezvoltă omul din noi.
     Conform graficului (imaginar) de analiză a acestui exercițiu, el reflectă, cu certitudine, dorința unor oameni. Și prin dorință, evoc curiozitatea oamenilor de a cunoaște cât mai multe despre alți oameni. Este vorba despre abilitatea de a „citi” oamenii. Pentru că omul din fața noastră arată totul. Nu avem nevoie să căutăm prin bârfe sau prin presă (uneori!) – era aici o propoziție elegantă precum că atâția oameni frumoși trec pe lângă noi și noi îi considerăm pe alții, drept oameni frumoși, propuși de către presă (întrebarea cu presa e alta și, printre altele, e foarte dură). Avem nevoie să căutăm în ochii, vorbele și acțiunile omului. Aceste 3 coordonate ne oferă ceea ce căutăm.
     O să fac aici o corelație bazată pe un exemplu.
1. avem părerea noastră,
2. avem bârfele
3. și omul din fața noastră.
Există o probabilitate foarte mare că unii oameni nu și-au făcut o părere proprie despre un om, apelând la realitate, dar aderă, cu ardoare, la bârfe, de arde focul în vorbele-i necunoscutului. Acest moment se produce în contextul în care omul nu este încrezut, pentru că dacă ar fi încrezut, apoi nu ar cumpăra bârfe. Să zicem că acestea se dezvoltă necontenit, nemaioprindu-se pe la semafoare. O altă ipoteză ar reflecta legătura dintre primul (părerea proprie) și al treilea element (omul din fața noastră). Aceasta este legătura perfectă, chiar dacă are limite interne și externe (eseul „despre limită” semnat Gabriel Liiceanu). Prin urmare, avem perfectul tablou care ar cânta adevărul despre un om. Drept exemple, menționăm ceea ce se numește gesturi, vorbe și acțiuni. Ce ne mai trebuie altceva decât realitatea omului din fața noastră?

     În cadrul lecțiilor de limba română, noi avem de caracterizat personaje, vrem sau nu vrem, o facem sau nu o facem. Depozitând în conștient această tehnică metodologică, de ce nu, noi dezvoltăm abilitatea de a descrie personaje din opere literare. Astfel, putem, perfect, caracteriza omul din fața noastră, nu pentru ca să turnăm la vecini bârfe (!), da pentru ca noi să știm cum să alegem oamenii. Oamenii îi alegem după noi, așa ca să curgă în noi și în inima noastră. În acest sens, exercițiul de caracterizare a personajelor literare este unul bun, după mine, în cadrul dezvoltării abilității mintale (cred) în caracterizarea personajelor literare or a celor de pe scena vieții (vorbesc despre o caracterizare internă, în noi și pentru noi, nu externă, pe la vecini și în mahalaua noastră). Este vorba despre respect. Cam așa.

miercuri, 12 noiembrie 2014

Cuvântul DOR nu se traduce.

      Dorul este un sentiment specific poporului nostru român, mioritic. El nu poate fi tradus en directo în oricare altă limbă. Pot fi construite cuvinte, fraze cu sens asemănător sentimentului de dor, dar cuvântul el însuși nu poate fi tradus. Asta ne-o spune limba română. Punctum.
     Dorul ne invită, de fiecare dată, să conștietizăm, cu adevărat sau cu sinceritate, prețul omului situat de partea cealaltă a sistemului de dor. Pentru că prezența oamenilor lângă tine deseori te conduce spre simpla afirmare că eu țin la omul acesta și sunt conștient de asta. Dorul ne invită să ne desfacem dragostea până în măduva oaselor, cu un ton grav de gong masiv, care să sune întru deșteptarea inimii. Să sune într-atât de puternic, încât să-ți vină să alergi pe mare numai ca să te duci la omul de care îți este dor. Or, să întrebi munții care știi bine că o să tacă ca niște idioți și n-o să le pese de dorul tău nebun. O să vrei să te întorci la apele tale, o să vrei o reîntoarcere în Ithaca, să ascunzi dorul în tăcere.
    Că nu e așa pur și simplu să-ți intinzi apele ca mai apoi, luna să treacă cu lumina ei, să-ți liniștească încordările sufletești, ci trebuie să știi cum să le întinzi. Trebuie să știi cum să-ți creezi legătura dintre tine și omul de care îți este dor, trebuie să știi cum să-i prezinți dorul, trebuie să i-l mărturisești ca și cum i-ai lumina sufletul și inima. Și asta o faci, pur și simplu, fără bani, o faci GRATUIT (!). E de bine să știi cum să te folosești de lucrurile gratuite, ca să nu-ți scurgi toți banii pe prostii sau altele. E de bine să ne facem recunoscuți în fața persoanelor cărora le purtăm dorul în inimă.
      Pentru că e unic. Nu mai există un dor românesc ce poate lega sentimentele altor popoare. Îl avem într-un singur exemplar și trebuie să-l învelim cu un prosop ca pe o pâine caldă. Un fel de să ne re-încredem în dorul național.
       Avem un singur Dor care încă ne cheamă să ieșim la vot.

sâmbătă, 1 noiembrie 2014

De ce să ieșim la vot.

      Astăzi o să discutăm despre puterea omului.
Să iei o frunză, s-o arzi în fum și-apoi să ieși pe scenă, lângă un lemn vertical, ca să-ți scurgi talentul. De facto, ieșim cu toții pe scena vieții (Ah! Irepetabilă scenă a vieții!) și ne dăm oameni.
      Conform unei muzici ce deja mă orientase și mă obligase să ies la această luptă, am semnat un pact cu pacea, ca să nu mă ard în nesimțirea și în fumul politic de aici.
După un lirism așa mai alintat în ale necuvintelor, zic eu, sau chiar ordinar, ader la dosarul stănescian, pentru că vreau, vreau să citez aici o „transfigurare a naturii gândirii în natura naturii”. Vreau „să împrimăvărăm [Moldova] cu o toamnă”, cu o toamnă plină de substanță și voturi.
      Ieșim la vot. Or, îi spunem pământului nostru (care ne încălzește, ne așteaptă cu drag, săraci sau bogați, așa cum suntem, curați sau murdari, cu dragoste sau fără, cu daruri sau fără, cu patriotism sau cu anarhie, cu bunătate în suflet sau o bucată de invidie de aia de înaltă calitate, fie că suntem rasiști sau nu, bărbat sau femeie) că vrem să devenim niște resemnați. Și călcându-l în picioare zi de zi, te duci să dai jos cortina și să te bucuri de chaosul de după ea. Pentru că după cortină nu a fost și niciodată nu va fi ordine, chiar și ordinea sferelor, dacă vreți, își are chaosul său (armonia universală, după cosmologia definită de Pitagora). Astfel, refuzi să ieși pe scena vieții, pentru că ți-e frică,
ți-e frică de viață, ți-e frică să alegi pe cel care o să te „conducă” (!). Pentru că, de facto, asta și facem când ieșim la vot. Ne subordonăm oarecum unui sistem politic democratic, în care avem dreptul politic de a vota, de a alege pe cei care vrem noi (simplu). Dacă nu vrem asta, atunci haideți să ne apucăm de a scrie o listă cu problemele țării și să o vrem rezolvată, dar să nu participăm la asta.
       De cealaltă parte a lirismului expus mai sus, vedem refuzul de a ieși la vot, din două motive: Indiferența sau circumstanțele speciale (ultima nu se analizează). De facto, e un singur motiv.

După poveste, să trecem la axa concretă a acestui subiect.
      Critica arhetipală are la bază ipoteza lui C.G.Jung despre inconștientul colectiv. (Există două tipuri: individual și colectiv). În zona inconștientului colectiv, se depozitează toate experiențele tipizate, generale ale umanității, sentimentele psihice ancestrale, reprezentările colective. Un fel de standarde instituite în rădăcina rădăcinilor unei societăți, din cadrul cărora rezultă, ulterior, stereotipurile. Și dacă, revenim la nonconformism, vom pune în evidență și efectul de turmă.
Avem inconștient colectiv – stereotip – efect de turmă.
      De obicei, revoluționarii și nonconformiștii sunt luptătorii, căci, prin definiție, ei nu adoptă seva prozodică a copacului bătrân, bătrân (chiar dacă se conduc după aceasta), ci pe baza acestuia, contribuie la Renaștere. [A se considera copacul bătrân ca regimul socio-politic vechi]. De ce pe baza acestuia? Pentru că aici ne naștem, pe această platformă, pe care ulterior o vrem schimbată. E vorba despre origini, la care revenim mai târziu. Mai mult, aici se pune accent pe renașterea națională care zămislește [a se utiliza verbul la prezent], prin istorie, limbă, popor, conștiința națională. Ideea în sine este de a ajunge la un compromis dintre conștiința națională și popor ca unitate individualistă, la o armonie, dacă vreți, care să ne motiveze să ne bucurăm de suveranitatea noastră. Oamenii cer lumină și drepturi politice (!). După ce le au, or dau cu piciorul, or le valorifică. Eu zic că ar trebui de instituit un fel de „pentru văzduhul tău liber de mâine,/ Ridică-te, Gheorghe, ridică-te Ioane!” de sorginte gyriană [aici]. Este vorba despre actul hotărârii și luminare, ultima fiind „ieșirea omului din starea de minorat a cărei vină o poartă el însuși” (Kant, Immanuel, Beantwortung der Frage: Was ist Aufklärung [Ce este luminarea?], 1784). Dacă nu ieșim la vot, nu există așa-numiții „vinovați” luat ca și calificatif de sens propriu, ci mai degrabă, ar trebui noi înșine să ne considerăm vinovați. 
      Dacă acesta pare un lucru vag, atunci el este important, („Lucrurile vagi sunt lucrurile cele mai importante”, Liiceanu, Gabriel, „Despre limită”, Ed. Humanitas, București, 2009). Poate că nu ar trebui  să considerăm asta 100% aplicabil, căci după cum știm, și cărțile sunt niște redări subiective, uneori.

O să dau un exemplu relevant ideii de vag: un text scris probabil, pe timp de încordare, mi-a fost declarat, cu toată vivacitatea unei voci de specialist ca fiind vag. De aici s-a născut asta (a se accesa (sau nu) linkul http://tv7.md/ro/social/au-fost-desemna-i-olimpicii-la-limba-i-literatura-romana-din-acest-an/). Pentru ca apoi să spun că vă mulțumesc pentru această declarație, înecată în trudă. 
Așa o încheiere: „Nu dor nici luptele pierdute/ nici rănile din piept nu dor/ cum dor acele brațe slute/ care să lupte nu mai vor.” (Gyr, Radu, „Îndemn la luptă”). Aici găsiți poezia în întregime. 

În conformitate cu hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 81 din 28.05.2014, alegerile parlamentare în Republica Moldova vor avea loc în ziua de duminică, 30 noiembrie 2014. 

sâmbătă, 30 august 2014

„I speak Romanian, what's your superpower?”

Am fost trimis în Gulag.

M-au chinuit, mi-au istovit seva existenței într-un lut uscat. Apoi m-au închis în celulă. Pe ușa de fier mi s-a scris cu slove de foc: Condamnat. Acolo nu-mi spunea nimeni pe nume/ Treceau sutele de ani la întâmplare/ Acolo eram a la un oarecare/ Și-apoi cădeam iarăși în bezne postume. Mă scufund în timpul labirintic din care vreau să ies; să ies din timpul profan și să trec în cel sacru. În acest timp, îmi ieșiși în cale, o tu, suferință, dureros de dulce... m-au chinuit acolo, mi-au bătut păcătosul meu trup plin de sânge. Am alergat pe mare, am cerut un nou trup pentru trecătorul meu. Mă rog și acum: dați-mi un trup voi munților, mărilor, să-mi descarc nebunia în timp. Și de-aș zări măcar o frântură de stea,/ ce fiară-i veșnicia, ce fiară/ i-aș cere să-mi dea un capăt, un capăt de sfoară, și de milenii să mă spânzur cu ea.
Pentru că m-au chinuit. Mi-au schimbat identitatea și nu știu de mai sunteți cu mine în aceeași armată. Pentru că voi n-ați fost cu noi celule, voi n-ați plâns în palme, fierbinte,/ străpunși de cuțitul trădării. Sub cer fără stele, în drum spre morminte/ voi n-ați dus povara durerilor sfinte/ spre slava și binele țării. 

Am crezut că sunt înfrânt. Ah, trecătorul meu trup, am întrebat dacă, la împământenirea lutului, aș fi putut lacrimile oamenilor din jur să le dobor. Spuse corbul: Nevermore.

La război, fusesem supus unei lupți dramatice, groapa căruia dicta nu spre o revenire în Ithaca, ci spre o amestecare a ceea ce numim noi popoare. M-au condamnat (fără dragoste!) la semănarea unor ierburi străine pe lutul propriu.

Și-atunci i-am spus pământului meu: Decât să samăn astfel de iarbă peste propria-ți haină, mai bine o fumez. Trăiască, trăiască, trăiască și-nflorească Limba Noastră Românească!



luni, 11 august 2014

Promit

       Aderând la o marcă pur realistică, (pauză) cu acorduri personale, voi face o ierarhizare a promisiunilor. De la noi și până la standardul eticii morale, noi putem arde motive și, în același timp, le putem (re)formula, deoarece noi, oamenii, avem Marele Dar de a inventa. În acest sens, voi menționa (cu o descriere succintă) trei grade ale promisiunilor.

GRADUL 1.
În această categorie sunt turnate promisiunile reale și prin real, mă refer la promisiuni cu efect imediat și bun simț. Parcursul acestora poate fi scurs în două ape: Primo, se anunță despre starea îndeplinirii a ceea ce s-a promis, pentru ca omul să știe cum să procedeze; Secundo, se face într-un fel de tăcere blagiană. A se da preferință tăcerii și apoi a extazului la finalul operei, cu scop de creare a unei eventuale surprize. Acești oameni merită încredere și respect.

GRADUL 2. 
O promisiune ar putea genera schimb de favoruri. Este aidoma sistemului de reciprocitate, despre care vorbim mai târziu. Ele ar putea fi la un nivel neutru, din punct de vedere al graficului emoțional, pentru că dacă se fac reciproc, în urma unei înțelegeri(!), nu ar trebui să genereze suspiciuni, supărări sau mofturi. Acestea ar oscila foarte bine în aerul diplomatic ca atare. Altfel spus, întăresc relațiile interpersonale profesionale.


GRADUL 3. 
Aici promisiunile se dovedesc a fi cu efect întârziat sau chiar fără efect. Acestea se datorează, întâi de toate, mândriei personale și, uneori, a statutului nostru super-exagerat (credem că suntem cineva care, de facto, nu suntem). Asemenea cazuri au un curs diferit: încep cu cele mai calde declarații și promisiuni realizabile 100% (gen „ce nu ai încredere?” „brat, ce nu mă uvajăști?”). Aici iar intervin așa-numiții bratani ai societății, doar că despre ei, la fel, vorbim un pic mai târziu. Promisiunile de gradul 3 au și un parcurs, până la final (din păcate, aici, finalul nu încoronează opera!). Parcursul acestora constă, în pierderea încrederii față de omul cu pricina. Altfel zis, este Marea Așteptare și/ sau  Marele Refugiu al persoanei care a făcut promisiunile și nu le-a îndeplinit. Pentru ca, într-un final, el să vină cu niște scuze de doi bani sau chiar, (unde este mai multă nesimțire) cu nici un argument. Or, acestea nu sunt îndeplinite din motive serioase. Vedeți voi care sunt acestea. Ele chiar sunt.

luni, 26 mai 2014

SCRISOARE CĂTRE LICEUL AȘM (1)

             Stimate liceu, frumoasă ți-e inima... și caldă. Nu am nimic a spune decât să scriu o carte despre tine.
         
          Ești unul dintre nebunii ceia care nu vor să aibă nimic altceva în albumul vieții lor, decât o listă-palmares frumoasă a oamenilor elevați, o atmosferă așa mai încăpătoare (pentru educație și cultivarea valorilor general-umane) și prietenii veșnice cu oameni de treabă. Stimate liceu, să-mi scuzi, te rog frumos, nesimțirea, da eu am să-ți scriu ceea ce simt (către tine) acum, înainte de graduation cu 3-4 zile.
          Ești un nebun, fiindcă îți scurgi puterile până la must, întru facerea noastră, a tinerilor, predispuși la învățătură. Mai ai ingeniozitate și putere să ne faci oameni? Mai poți să alergi, după rezultate remarcabile (!), nu doar la învățătură, ci și la Omenie? Cam cât o să mai construiești prietenii, zeci de prietenii, între noblețea mentorilor și tinerețea/ naivitatea/ nebunia/ sinceritatea elevilor? Câtă verdeață îți mai trebuie, omule, ca să emani în jur, cu delicatețe, vitalitate?  
          Să știi că insistența ta a prins roade, să știi că lumea te urăște și, în același timp, te iubește. Nu te iert pentru tentativa ta de formare ca personalitate în cadrul propriului tău spațiu. După mine, asta nu se iartă, ci doar mă îndreaptă spre aducerea la cunoștința celorlalți discipoli ai tăi: ieșiți din propria zonă de confort și din confortul liceului, pentru că acești 3 ani de liceu nu înseamnă carte și uitare de ceea ce se cheamă viața din afară. Dute, caută, cazi, ridică-te!!! A, da, și nu renunța (!)
          Știi să desfaci timpul și să ne faci invitații frumoase la marea plictiseală de adunări stătătoare și invitații la viață, grație cărora ne formăm. Ceea ce se cheamă individualitatea ta este, de facto, o unitate, o unitate lașmistă. Eu nu vreau să fac aici declarații stufoase, ci să-ți spun clar că îți mulțumesc pentru osteneala ta. Dacă nu te superi, o să includ în această scrisoare, câteva puncte orientative pentru cei ce vor să devină lașmiști (locatari ai căminului inclusiv la pachet): 
·         Din start, micșorează-ți așteptările cu privire la feedbackul profesorilor către tine și tot din start, cumpără-ți ceainic. De ce să-ți micșorezi așteptările? Aici odată ce ai venit, pune mâna pe sapă și la lucru. După ce te manifești, poți să mai aștepți ceva din feedback. Da mai bine nu aștepta. Ceainicul e prietenul nostru. El te ajută să faci serile mai frumoase (faci un ceaioc și inviți oamenii la un pahar de vorbă), el ajută... când nu-i apă caldă. Ca atare, la noi este apă caldă 24/24, așa că nu vă faceți griji. 
·         Nu retrăi, la început o să te chinui, pe urmă nu. Niște băsmăluțe ar fi bine, dacă ești cam sensibil la primele note de 6, 7, 5, DOI.
·        Camera unde vei locui nu se numește „cămeruța mea frumoasă de care mi-e dragă”, să nu uiți să ieși pe afară, dar nu înainte de a face curățenie acolo. Noi avem un sistem puternic la capitolul acesta. Mafia.
         Nu te linguși, asta nu merge. Fii bărbat!
·         După clasa 10 maximum, stabilește-ți clar prioritățile, nu aștepta să te conducă, (pauză) că liceul meu poate. Poți, la început, să te avânturezi, pentru ca, ulterior, să știi, cu exactitate, ce ți se potrivește mai bine.
·       Alege-ți oamenii tăi, fă-ți prieteni și ai grijă de acești oameni! Petrece timpul cu ei, în limită.
·            Servește! 

            Sir, Lașm,
          Ai grijă, în continuare, de tine, de profesorii excepționali (intervenție: vă stimez, dragi profesori, pentru grand efortul și omenia dumneavoastră) și de elevii ce învață acolo. Te salut și îți spun La revedere... !

Cordial,
Lașmist, Tatiana Vârlan