sa vorbim putin despre...

intr-o ipostaza realista, obiectiva (la nivel de percepere gnoseologica), sa vorbim putin despre zambet

n-am chef sa reproduc opinii, interpretari, chestii...
ador oamenii, fie cunoscuti sau straini, care, detasati complet de propriile probleme, zambesc oamenilor. e prea complicat sa emitem concepte propriu-zise, dar oricum, te intalnesti cu un om cunoscut, prieteni buni, ce ai tu cu interiorul sau/si cu perceptiile negative de exteriorizare care te pot influenta concret de tot? facand analogie chiar si la acel Nietzsche, la lupta dintre dimensiunile personalitatii sale (subconstientul, constientul si supraomul sau cum acolo), e stupid de tot ca tu sa te incarci cu undele negative ale individului in cauza

altii zambesc fals si mi-e mila de ei
cred ca ii dor obrajii de atata zambet fals
sa fim realisti, cu totii simtim "gradul declamator" <as spune> ale persoanei cu care ne aflam in contact

imi plac oamenii sinceri, care se rusineaza, care rosesc uneori din cauza unei simple vorbe, oamenii care zambesc concret si nu fals, care stiu sa spuna nu si stiu sa actioneze inteligent

<v-am pupat>